Familia ciocănitorilor III.
Specialiste în escaladarea trunchiurilor şi căutarea insectelor pe şi sub scoarţă, dar şi în interiorul trunchiurilor putrede, ciocănitorile îşi sapă mai multe cavităţi pentru refugiu şi, (doar) una pentru cuibărire adeseori într-un arbore sănvtos. Coada rigidă şi ciocul ca un pumnal, craniul rezistent la şocuri repetate şi ghearele curbate le permit sa trăiască oriunde există arbori (America, Eurasia, Africa). Unele specii cum ar fi ciocănitoarea pitică (Picoides pubescens - 14,5 cm.) sau, ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major - 22-23 cm.) vin adesea la hrănitorile puse în timpul iernii.
Speciile asiatice şi africane de capîntortură (Jynx sp.) nu au coada rigidă fiind singurii membri ai familiei care nu-şi sapă singuri cuibul în lemn, folosind cavităţi naturale sau pe cele nelocuite de ciocănitori. Picuminele sau ciocănitorile mici (Picumnus, Sasia şi Nesoctites sp.) din America, Africa şi Asia au şi ele coada nerigidă, dar folosesc darabana pentru comunicare şi îşi sapă singure cuiburile. Alte specii cuprind ciocănitori atipice din genul Colaptes; acestea trăiesc în habitate deschise şi îşi construiesc cuibul în sol sau termitiere. Numeroase specii de Melanerpes mai ales (3) Melanerpes formicivorus - ciocănitoarea americană a furnicilor sunt sociabile şi cuibăresc în colonii. Această specie stochează rezerve de ghindă într-un arbore găunos apărându-şi cu străşnicie aceste provizii de iarnă. Ciocănitorile din genul Sphyrapicus din America de nord perforează şiruri de cavităţi pe trunchiul unor arbori hrănindu-se cu seva lor sau cu insectele lipite pe scoarţă. În aceste două genuri figurează câţiva rari migratori din ordinul Piciformae. Ciocănitorile de talie mare cum ar fi ciocănitoarea uriaşă, (4. Drycopus pileatus - 42 cm) din America de Nord au cunoscut o mare scădere a efectivelor. În prezent se pare că specia s-a adaptat trăind chiar şi în apropierea marilor oraşe. Masculul prezintă o creastă roşie strălucitoare şi mustăţi de aceeaşi culoare în timp ce femela are cioc mai scurt şi doar creastă roşie.
Partenerii aceluiaşi cuplu se hrănesc în locuri diferite pe un vast teritoriu săpând lemnul mort în căutarea meniului preferat: ouă, larve, furnici. Acestea sunt extrase cu ajutorul limbii lipicioase terminată cu perişori. Bărbătuşul şi femela menţin contactul între ei cu serii de chemări sonore. Ei bat darabana pentru stabilirea şi apărarea teritoriului; masculul alungând alţi masculi în timp ce femela izgoneşte alte femele. Fiecare utilizează alternativ mai multe cavităţi de odihnă. Cei doi parteneri construiesc o galerie pentru cuibărit într-un arbore semi-putred la 10-12 m. înălţime. Masculul cloceşte noaptea, cei doi înlocuindu-se în timpul zilei, acest schimb pe cuib durând 18 zile. Ei fac cu rândul şi la hrănirea puilor din oră în oră regurgitând mari cantităţi de furnici, larve, ouă. Puii părăsesc cuibul după 4 săptămâni devenind total independenţi după două luni.
Toate speciile de ciocănitori au nevoie de arbori sănătoşi dar şi de câţiva arbori morţi. Defrişarea şi exploatările forestiere masive au afectat grav efectivele multor specii, câteva fiind din păcate ameninţate cu dispariţia. Alte specii care depind de cuiburile ciocănitorilor pot fi şi ele afectate.
|
