Ciocănitoarea verde - (Picus viridis)

• Identificare: Ciocănitoarea verde are talia unei gaiţe cu penajul verde şi galben. Penele de pe cap formează o scufie de culoare roşu-închis. La mascul, de fiecare parte a ciocului, o bandă roşie încadrată de negru, deseneaza o mustaţă. La femelă mustaţa este neagră. Exemplarele tinere seamănă cu părinţii, dar penajul este la început presărat cu picăţele, cu dungi albe şi gri. Limba ciocănitorii este subţire, lipicioasă, prevăzută cu numeroase corpuscule tactile dotate la vârf cu mici cârlige lipicioase. Ea poate fi mult proiectată înafară. Tarsul este scurt, iar degetele sunt înarmate cu gheare mari şi recurbate (2 înainte şi 2 înapoi) care le permit să se caţere cu uşurinţă în arbori, folosind ca punct de sprijin penele foarte solide din coadă.
• ♫♫♫: Un fluierat uşor metalic, întretăiat cu silabe tot mai scurte şi rărite spre final. Chemarea femelei este mai scurtă.
• Habitat: Ghionoaia verde trăieşte în parcuri şi grădini mari, livezi, pâlcuri de copaci, liziere, păduri luminoase marginite de pajişti care îi sunt indispensabile în căutarea insectelor şi mai ales a furnicilor din muşuroaie.
• Comportament: O chemare sonoră ne atrage atenţia: o ciocănitoare verde se îndepărtează în zbor ondulat caracteristic multor specii. Specie gălagioasă care totuşi bate foarte darabana şi o pasăre care excelează în arta căţăratului. Aceşti adevăraţi alpinişti urcă fără probleme pe trunchiuri, ajutându-se de ghearele recurbate şi penele rigide din coadă.
• Nidificaţie: Încă de la începutul lunii ianuarie se pot vedea perechi explorând arborii şi începând să perforeze mai multe galerii în lemnul putred - astfel ele construiesc cuiburi şi pentru alte specii cavernicole: piţigoi, ţoi, cucuvele. Spre sfârşitul lui aprilie perechea sapă o cavitate de 50 cm. într-un trunchi putred. Femela depunde 5-6 ouă albe de 31-22 mm., pe care le cloceşte alternativ cu masculul timp de 15-17 zile. Puii se nasc golaşi şi orbi; cei 2 părinţi îi hrănesc în principal cu furnici şi larve diverse. Puiţorii mai rămân încă în cuib 18-21 de zile folosind cuibul ca refugiu şi adăpost de prădători.

        Ciocănitoarea sură - (Picus canus)

• Identificare: Ciocănitoarea sură are mărime mijlocie, cap şi gât de culoare gri şi o mustaţă subţirică neagră. Penajul este de culoarea verde pal, iar târtiţa gălbuie. O pată triunghiulară mică de culoare neagră este desenată chiar înaintea ochiului. Masculul se deosebeşte de femelă prin "cozorocul" roşu de pe creştet. Juvenilii au culoare mai ştearsă cu flancurile corpului dungate în alb.
• ♫♫♫: cântecul aceste specii seamănă cu cel al ciocănitorii verzi - fluierat întrerupt, coborator cu spaţii tot mai largi între serii: kiuk-kiuk-kiuc-ki-ki-ki. în timpul primăverii bate şi darabana.
• Habitat: Specia frecventează padurile mixte şi masivele de foioase. îndrăgeşte mai ales făgetele în care găseşte lemn putred, arbori morţi, arinişuri, rarişti cu arbori căzuţi. Prezenţa unor zone deschise: poieni, dumbrăvi, pajişti, zone cultivate, este importantă pentru alimentaţia speciei.
• Comportament: Specie care excelează în arta căţăratului; ca şi surata ei cea verde face salturi pe scoarţă ajutându-se de ghearele puternice ca nişte ancore şi de coada pe care o foloseşte drept sprijin. Specie discretă, reperabilă mai mult prin chemări în timpul primăverii; bate darabana mai puternic şi cu o frecvenţă mai mare decât Picus viridis. Fiecare serie de lovituri nu depăşeste 2 secunde. Zbor scurt şi ondulat cu bătăi rapide de aripi.
• Nidificaţie: Specie monogamă care are un teritoriu virtual mult lărgit înainte şi după perioada de reproducere. Cuibul este săpat în esenţă putredă de fag; caută rareori alte tipuri de foioase. Înălţimea medie a cuibului este de 5 m. Diametrul intrării 5-6 cm. Adâncime 9-13 cm. Femela depune aici 7-9 ouă din care doar 5 ajung în etapa de zbor. Specia cuibăreşte doar o data pe an şi în principiu nu exista ponte de substituţie decât în cazul foarte rar al distrugerii cuiburilor. Clocitul durează între 14 şi 17 zile fiind asigurat de ambii adulţi. Puii mai rămân la cuib minimum 24 de zile apoi în maximum 3 săptămâni devin independenţi.
• Regim alimentar: limba mai scurtă şi alte diferenţe morfologice fac din ciocănitoarea sură o specie mai puţin "mirmecofagă", regimul dietetic al acesteia fiind mult mai diversificat decât al ciocănitorii verzi. Se hrăneste în principal pe pământ, pe lemn putrezit, buturugi, scorburi şi la rădăcina arborilor bătrâni. Capturează insecte, în foarte mare proporţie furnici, boabe, seminţe, fructe sălbatice.
• Protecţie: o specie în regresie accentuată din cauza dispariţiei livezilor, pădurilor cu arbori bătrâni, deci a diminuării resurselor de hrană.

Nb. Atenţie la câte-o ghionoaie, care te bate la cap! Femeie rea şi cicălitoare.